Despre dragoste şi iubire în diverse forme de manifestare, oamenii vorbesc şi vor vorbi mereu, ca să nu mai zic că vorbesc de meleoane de ani şi nu de alta, dar inima şi mintea se distrează de minune. Posibil să nu vorbesc acum despre dragostea şi iubirea pe care Dumnezeu o are pentru om (dar nu garantez asta) ci de dragostea şi iubirea pe care oamenii o au pentru oameni, caci despre dragostea şi iubirea pentru Dumnezeu e complicat să explic câtă dragoste şi iubire am eu, mai mult, câtă dragoste şi iubire are fiecare om, în felul lui, pentru Creator, cu toate că în această dragoste şi iubire găsim cheia Fericirilor. Să revenim. Oamenii au fost, sunt şi vor fi învăţaţi să iubeasca necondiţionat pe oameni, dar din păcate, acest lucru s-a dovedit că este aproape imposibil. Este oare atât de greu să iubim oamenii? Cred că întreaga omenire ştie că iubirea de apoape e cheia dragostei. Aşa cum spunea Steinhard în cartea Dăruind vei dobândi, trebuie să oferi necondiţionat ceea ce nu ai şi aşa vei căpăta şi tu. Oamneii de fapt nu se iubesc pe sine, uită de ei şi nu se acceptă ca fiind o parte a întregului din care face parte, ci încearcă  să iubească mai repede pe cel de lânga el pentru a fugii de responsabilitatea iubirii de sine care se manifesta prin diversele fapte şi vorbe pe care le exercita în decursul vieţii, nepregatindu-se astfel pentru urmatoarele sale experienţe, ajungând mereu să o ia de la capăt, mereu nepregătit să primească Darul care a fost oferit cu o singură condiţie, să iubim. Acest Dar ne obliga să îl păstrăm şi să îl venerăm aşa cum venerăm ziua de naştere cu remarca, ca trebuie venerat cu fiecare inspir şi expir, la fiecare răsărit de soare, pentru că altfel nu am putea să ne bucuram de noi şi de cei de lânga noi. În clipa în care dispare această iubire, dispare orice altă iubire, se pierde în neant.
Dumnezeu ne spune în a doua poruncă a creştinismului să îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Deschiderea minţii noatre poate răspunde cum se face acest lucru şi nu în ultimul rând căutând Dreapta Măsura. Un proverb popular ne zice că ce ţie nu îţi place, altuia nu face! Ce simplu!
Oamenii moderni vorbesc de dragoste şi iubire, dau definiiţii pompoase, utilizând cuvinte alese şi elevate şi de multe ori nu reuşesc să spună mai nimic, fiindcă totul e atât de simplu, totul e în noi, dragostea e în noi, iubirea e în noi, noi am fost plămădiţi din dragoste şi iubire, suntem dragoste şi iubire. Am pierdut, încet-încet, esenţa, încercând să ne legăm de obiecte lumii ce ne înconjoară, părăsind pe Dumnezeu, legându-ne de născocirile minţii şi astfel am uitat ce e iubirea. Păunescu scria în poezia La limită:
La limita dintre viaţă şi moarte
………….
acolo unde vameşii
Nu caută omul de lucrurile
pe care le are asupra sa,
ci caută lucrurile
de omul
pe care îl au asupra lor….
Să evităm, deci-dară, să judecăm pe cel de lânga noi, pentru că nu suntem demni de judecată, pentru că nu poţi judeca un Dar, cam cum spune proverbul: calul de dar, nu se caută la dinţi. O bună prietenă spunea foarte frumos: “Mintea este instanţa condamnarii, inima este instanţa iertării… tot ceea ce condamnă mintea, inima iartă… de aceea, dacă nu coborâm mintea in inimă mai repede… devenim judecatorii lumii în loc de co-creatori la creaţia divina!;  Sa nu ne transformam mintile in instante si gandurile in sentinte ci sa iubim frumos, iar daca nu iubim macar sa nu uram! Daca ne-ar intreba cineva care este primul pas pentru fi iubire am spune simplu: SA NU JUDECI! Asta ar trebui sa fie probabil PRIMA SI ULTIMA SI MAI ALES SINGURA dintre cele 10 legi divine, si poate ca aceasta si este… de fapt, dar inca nu ne-am dat seama, sau mai marii bisericilor acestei lumi nu au vrut ca noi sa stim prima si singura lege a iubirii… SA NU JUDECI!”

Dragostea şi iubirea sunt în noi, bine tipărite în ADN (taci că am dat-o pe ştiinţă) încă de la început, când era Cuvântul şi cu dragoste şi iubire am fost plămădiţi din Tatăl ceresc şi Mama Pământ.
Pentru a fi trebuie să iubim.

cdmitroi-cel-ce-vorbeşte-de-iubire