Mai de ună zi, am povestit cu Vulpea despre cum şi ce se petrece pe feisbuc. Nu eram prea încântat dar, m-a mâncat şi mort de curiozitatea ce mă caracterizează, mă apucai să îmi fac un cont pe minunatu feisbuc.
Prietenii, nebunie, delir ce găseşti acolo, nu îţi vine să crezi. Poţi să faci agricultură, restaurante, cafenele, acvarii, iar toate astea cu o imensă pierdere de timp. Te apuci de munci ex-work cu care, culmea, poti chiar să ai succesuri din prima zi. Vineri, am pierdut 4 ore din viaţă cultivând căpşuni şi mazare, plantând copaci şi căutând găinile de ouă. M-am apucat să îmi fac şi o cafenea. Nu mai pridideam gătind fel de fel de meniuri, care mai de care mai apetisante, am primit în cârciumioara mea tăţi prietenii de pe feisbuc care, flămânzi fiind săracii, au trecut pragul cafenelei vituale cdmitroi.  Aceeaşi pierdere de timp a aparut cand mi-am facut un acvariu cu peştişori care, la maturitate, îi pui să fakă amor . apoi, hopa, înca un peşte. Cel mai enervant  e faptul că, feisbucu mă impinge să ,mă laudu prietenilor, să ştie şi ei de frumoasele clickuri date di mini.
Toată nebunia asta mi se pare că îmi şterge orice urmă de socializare adevărată şi m-ar împinge către o viaţă limitată în faţa monitorului, lipsit de frumuseţea naturii, lipsit de frumuseţea întâlnirilor cu prietenii (aia puţini pe care îi mai am) şi m-ar împinge într-o lume a clickului şi a aplicaţiilor flash, care stau la baza comunităţii feisbuc.
Am rămas  surprins de faptul că poÅ£i câştiga ÅŸi bani de pe urma activităţilor click-ice ÅŸi mai mult decât atât, poÅ£i cheltuii banii munciÅ£i cu sudoare pe meleagurile reale pe bunuri ÅŸi servicii care nu îţi oferă decât 2-3 baloane, frumos colorate, ce se perindă pe un monitor cu o rezoluÅ£ie de 1920×1440. E cumplit.
Declar răzbel acestui stil de viata. Am întrerupt orice legatură cu feisbuc. Las să fiu eu demodat. Cine vrea să vorbească cu mine mă găseşte pe meleagurile disperate de aici.

O alta pierdere de vreme este şi tuiteru. Am făcut contu în urmă cu 1 an, am uitat parola şi refuz să o recuperez. Pe acest tuiter stai onlain şi scrii numicuri, vorbeşti cu oameni cu care nu ai nimic in comun şi socializezi de dragul socializării.

E simplu, probabil, să bei o bere virtuală stând relaxat pe buda ori stând  întins pe canapeaua din sufragerie. Eu nu vreau acest lucru. Prefer să ies cu prietenii la o cafeluţă, să bobinez şi să debobinez gânduri reale dintr-o viaţă reală.

Am mai scris şi despre second-life care, de asemenea mi se pare o ştergere a identităţii reale.

omul

Acum o să îmi aduce-ţi acuze(probabil) că şi blogu e o pierdere de timp. Da, recunosc, şi blogul e o pierdere de timp, numai că aici, nu tre să gătesc, să curaţ găinile de pene sau să pun peştişorii să se încoţopenească, toate astea, numai de dragul clickului. Pe blog îmi vărs nervii, îmi scriu gândurile, relatez acţiunile din viaţa de zi cu zi pe care o trăiesc intens respirând aerul de toamnă târzie, privind copaci reali, ascultand cântecul păsărilor care nu fac playback.

Poate că sunt prea bătrân pentru a accepta o astfel de lume virtuala, o refuz şi îmi menţin cu tărie dorinţa de a trăi aşa cum am fost educat, aşa cum mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa; cântând, plimbându-mă, întâlnindu-mă cu prietenii, câştigând sau pierzând, plângând ori râzând…. eu aşa cum sunt, disperat.

Recomand spre auditie o piesă a celor de la Paraziţii, ascultaţi vă rog, versurile.

cdmitroi-cel-care-nu-vrea-lume-virtuală